17 August 2017

Despre sustenabilitatea proiectelor, managementul stakeholderilor și consultarea publică – varianta orășel de provincie!

Am crescut în Suceava și îmi închipui că am avut o copilărie similară cu cea a multor copii din orașele de provincie, orașe în care nu se întâmpla niciodată nimic. Adică orașe reședință de județ fără niciun cinematograf, niciun teatru, ce să mai vorbesc de chestii SF de tipul filarmonicii sau operei sau mai știu eu ce. Atracția principală era sala tronului de la Muzeul de Istorie, această variantă bucovineană a lui Madame Tussauds, în care puteai să te întâlnești cu Ștefan cel Mare de ceară în mărime naturală și cu alți omuleți din Evul Mediu. Altceva interesant nu îmi aduc aminte de Suceava anilor ’90. Până și la bâlci trebuia să ne ducă mama la Fălticeni. Aaa… și echipa de fotbal tot a Fălticenilor era : )).

Am învățat în una din puținele școli construite în România după 1989. Școală fusese construită în cel mai tânăr cartier al orașului de atunci și la vremea respectivă în ea se înghesuiau 3000 de copii și cadre didactice. Învățam în 3 schimburi, ore de 45 de minute(yey!), iar sălile de sport erau niște spații extraordinar de scunde de la subsolul(!) clădirii. Deși înțeleg că proiectul inițial prevedea un întreg campus școlar în zona respectivă, până în momentul în care am terminat noi școala generală nu se construise decât corpul principal al școlii și se împrejmuiseră două terenuri de sport. De-a lungul vremii, campusul școlii a trecut printr-un proces accentuat de îmbătrânire, viziunea inițială fiind înlocuită de o chelie accentuată, netratată și urâtă fundamental. Pe spațiul inițial destinat campusului școlar au fost construite o casă particulară, o stație PECO(!?), o sală de sport și o agenție a statului, iar singurul spațiu verde care seamănă a parc în acest cartier sunt cei câțiva metri pătrați ai parcului rămas în curtea școlii.

Parcul – anul 2000

Cu toate acestea, am avut profesori super dedicați, care au încercat să facă din școală școală și din noi oameni. În 2002 am devenit prima eco-școală din România și am primit primul steag verde din țara noastră (Program susţinut de UE, UNESCO şi UNEP), în urma unui efort colectiv al profesorilor coordonatori și al elevilor care, printre altele, au udat și îngrijit parcul din curtea Școlii Ion Creangă.                

 

 

 

Parcul astăzi – anul 2017

Și cum chelului îi trebuie tichie de mărgăritar, mai nou, aud că Primăria Sucevei vrea să construiască cu bani europeni prin POR o grădiniță în locul peticului de parc rămas. Un fel de adio zonei verde, adio sustenabilității primului proiect la care am lucrat vreodată. O mare parte a comunității este nemulțumită de anunțul primarului și în prezent la școală se semnează o petiție prin care i se cere primăriei identificarea unui alt spațiu pentru atât de necesara grădinița.

Ca om cu experiență în managementul de proiect, nu pot să nu mă întreb cum a fost realizată analiza stakeholderilor în cazul acestui proiect „depus la Agenția de Dezvoltare Nord-Est” după spusele primarului. Când este limpede că membrii comunității locale se opun. Nu pot să nu mă întreb cum poate fi în regulă ca un proiect european de realizare a unui obiectiv de investiții poate să treacă peste sustenabilitatea unui alt proiect atât de important pentru comunitatea locală. Nu înțeleg cum pot să se ia decizii importante pentru comunități fără o consultare publică temeinică realizată înainte. Nu înțeleg cum unora li se cer la depunerea proiectului analize detaliate ale grupurilor țintă și nevoilor unor comunități și alții pot să depună proiecte fără niciun fel de analiză clară.

Suceava a crescut foarte mult față de orașul pe care mi-l aduc aminte în copilărie. A crescut mult și cu ajutorul fondurilor europene sau norvegiene. Suntem datori să creăm spații mai bune pentru generațiile care vin, nu să alegem varianta cea mai ieftină sau facilă pentru birocrația primăriei. Nu așa se face managementul stakeholderilor și în niciun caz nu așa se începe un proiect de succes finanțat cu bani europeni.

Raluca Prelucă